Teoretic, chiar nu aveam niciun motiv să plec. Subliniez teoretic, pentru că de fapt aveam un motiv foarte clar – simțeam că nu mă mișc în direcția în care trebuie și pur și simplu aveam nevoie de o schimbare. În plus, mentalitatea de acasă, tot stresul și toată ura oamenilor se simte, oricât de pozitiv ești.

Am plecat în februarie 2013. A fost un pas făcut pur și simplu din curiozitate. A fost: ,”Hai să văd cum este în altă țară, trebuie să încerc”. Să văd alt mod de viață, alte mentalități. Literalmente, acestea au fost motivele. Nu pot să zic că aveam neplăceri mari acasă. Trăiam destul de decent. Pur și simplu eram sătul de ceea ce din păcate persistă în România: corupție, dezamăgire din toate punctele de vedere – economice și politice. Și am zis, hai să fac un pas. Și l-am făcut.

În Irlanda de Nord erau deja niște prieteni de-ai mei. Am venit la ei și m-au ajutat să fac tranziția. Din punctul ăsta de vedere sunt unul dintre norocoșii din acea perioadă. Chiar cu o lună sau două înainte, se schimbase ceva în legislația din UK și cei care veneau din UE puteau intra imediat pe piața muncii din Marea Britanie și să-și facă acte.

În Anglia și în tot Regatul Unit se eliminase obligativitatea obținerii cardurilor care îți dădeau dreptul la muncă. Eu am venit fix când aveam drepturi depline doar pentru că eram cetățean UE.

La început nu mă gândeam că o să mă dezrădăcinez de tot de România – părerea mea despre mutat temporar în Irlanda de Nord s-a schimbat. Familia mea a fost de acord cu plecarea mea din România. Până la urmă, familia îți acceptă și sprijină decizia. Doar mama a rămas un pic în lacrimi. Dar doar de emoție, nu pentru că ar fi avut ceva împotriva plecării mele. Pe urmă, an după an, devine totul mai suportabil.

Prietenii, la fel. Și ei au încurajat demersul.

Ajutorul primit de la prietenii mei care erau deja în Irlanda de Nord a fost imens. Atunci când am plecat din România nu am avut de luat după mine decât strictul necesar. Vorbisem deja cu prietenii mei și am înțeles că tot ce voi mai avea nevoie voi putea cumpăra din Belfast unde prețurile pentru orice erau mai mici decât în România. Ce n-am uitat să pun în bagaj au fost câteva mici amintiri de suflet. Mirodenii în special… Noi, moldovenii, avem o conexiune specială cu mâncarea iar eu aveam să descopăr că-mi place să gătesc. În Belfast, cel puțin în prima perioadă am fost nevoit să îmi gătesc foarte mult. Și așa am am învățat multe rețete noi. Și românești, și occidentale.

În Bacău lucram la o benzinărie din oraș. Eram adjunct. Aveam un program foarte bun de muncă. O săptămână lucram, o săptămână stăteam acasă iar financiar era decent pentru România.  Așa că, teoretic, chiar nu aveam niciun motiv să plec. Subliniez teoretic, pentru că de fapt un motiv tot mai clar se înfiripa în capul meu – simțeam că nu mai pot evolua, nu mă mișcam în direcția care trebuie și pur și simplu trebuia să fac o schimbare. În plus, mentalitatea de acasă, tot stresul și toată ura oamenilor se simte, oricât de pozitiv ești.

Prima întâlnire cu Belfastul, primul moment în care am simțit că o să îmi fie bine.

Ei au cultura asta a perfecționării angajaților proprii și oferă cursuri gratuite de calificare și supraspecializare la locul de muncă. Chiar în momentul de față au un program care mi se pare absolut fascinant. Compania Tesco pentru care lucrez îți plătește școala de șoferi pentru categoria C, D și E. Pe banii lor integral, dar, prin contract, trebuie să rămâi angajatul lor o perioadă determinată după obținerea permisului.

Prima zi când am ajuns în Irlanda de Nord a fost și întâlnirea cu pub-ul meu preferat – Kelly’s Cellar. Am aterizat în Dublin pentru că nu există zbor direct din România în Irlanda de Nord. De acolo am venit în Belfast cu taxiul cu prietenul meu. La sosire mi-a zis: ,,Bine ai venit, hai c-o să fie bine, aici o să fie casa ta, ai să vezi!. Hai să-ți fac cunoștință cu un pub specific de aici”. Și am ajuns în acest pub, care arăta efectiv ca o bodegă, dar o bodegă exact așa cum mi-o închipuiam și cum văzusem în filme.

Și nu numai la cum arată mă refer. Mă refer la cum erau și sunt oamenii. La starea de bine pe care o simți atunci când intri în mijlocul unor oameni plini de energie și pozitivitate. Pentru prima oară de mult timp nu mai simțeam stres și zgomot de fond care mă apasă. Mă uitam în stânga și în dreapta și vedeam numai oameni care vorbeau și râdeau și se simțeau bine. Nu de fațadă, ci pur și simplu oamenii așa erau, fericiți. Asta e o mare diferență față de cum e lumea acasă în România. Atunci mi-am zis fără echivoc – ,,Băi, nu mă mai întorc în România, aici este acum casa mea!”

Am avut probleme la început cu limba engleză. Știam să vorbesc decent engleza când am venit, sau cel puțin așa îmi închipuiam. Dar în Irlanda de Nord engleza este puțin diferită. Au accentul lor, au regionalismele lor, au un stil de a vorbi care la început te face să crezi ca nu știi engleza și că nu te vei descurca … Dar, cu timpul, în special pentru că am stat mult printre localnici, m-am obișnuit. Pentru că despre asta este vorba, să te integrezi, pentru că tu ai ales să vii aici.

Primul meu job a fost la un magazin, la standul de covrigi. Am lucrat doi ani acolo. Din nou, a fost norocul meu pentru că unul din prietenii de aici m-a ajutat să obțin jobul. Apoi am lucrat la o cafenea. După aceste experiențe am ajuns la depozitul companiei Tesco.

Aici sunt și acum. În depozit am avut o ascensiune frumoasă, în special pentru că mi-am făcut foarte bine treaba, am fost serios, am venit mereu la muncă și am dovedit că am potențial. Am devenit supervizor în depozit și apoi am făcut alte cursuri de calificare pentru a învăța cât mai multe lucruri și a obține toate skill-urile posibile. Ei au cultura asta a perfecționării angajaților proprii și oferă cursuri gratuite de calificare și supraspecializare la locul de muncă. Chiar în momentul de față au un program care mi se pare absolut fascinant. Tesco îți plătește școala de șoferi pentru categoria C, D și E. Faci școala pe banii lor dar, la final, prin contract, va trebui să lucrezi un număr de ani pe care îl poți negocia cu angajatorul după obținerea permisului.

În toate joburile pe care le-am avut până acum aici managerii îți dau posibilitatea să te afirmi. Dacă ești serios și dovedești că ești capabil, ei te ajută să crești. Ce îți cer ei? Onestitate și muncă, adică să îți faci jobul pentru care ești plătit.

Cred că mai trebuie să treacă încă două generații să fie condiții bune de întoarcere în România, din nefericire.

Dacă aș sfătui pe cineva să vină aici?… În primul rând, trebuie să fac o mențiune. Dacă vrei să înțelegi orice persoană, orice om din altă țară în care te-ai muta, trebuie să le înveți cultura. Din curiozitate, din respect, din nevoie, un minim necesar este absolut necesar, ca să te poți integra, să înțelegi cu cine stai de vorbă, până la urmă nu ai fost adus cu forța aici.

De opt ani de când stau aici, m-am înțeles foarte bine cu toți. Nu am avut niciun conflict de niciun fel. Și asta pentru că le-am învățat sistemul și stilul de viață și automat am știut cum să abordez fiecare persoană. Mie îmi place foarte mult la ei că sunt respectuoși și deschiși.

Însă, să nu ne înțelegem greșit. La fel ca peste tot, fiecare pădure are uscăturile ei. Experiența m-a învățat să iau totul mai relaxat și să triez persoanele cu care mă înțeleg iar cu cele cu care nu, să le las deoparte și să merg mai departe. E la fel ca peste tot. Dacă ești compatibli cu cineva poți rămâne prieten cu el. Dacă nu, nu.

Din nefericire, în România de acum văd același fel de haos ca atunci când am plecat. Și acest lucru îmi confirmă că am luat o decizie bună să plec. Sub nicio formă nu văd acum vreo schimbare. În 8 ani de zile nu văd niciun pas în bine – nici la nivel politic și implicit la celelalte niveluri. Stresul va rămâne același în România. Din punctul meu de vedere va trebui să treacă două generații până să vedem România la nivel de întors acasă. În plus, sunt bine. Am un job cu un salariu bun, am prieteni, am timp pentru mine.

Să vă dau un exemplu: salariul minim pe economie. Cine vrea să ia o decizie, trebuie să facă acest calcul. Aici, în Irlanda de Nord salariul minim pe economie este 9,5 lire/oră. Dacă tai cheltuielile cu chiria sau rata casei, întreținerea casei, benzina, igiena personală, etc., îți rămân ceva bani să pui deoparte. Îți rămân bani să ieși măcar o dată pe săptămână în oraș, prilej cu care să îți resetezi viața, să te relaxezi.

În România, cu salariul minim, după ce plătești tot, dacă poți plăti tot, trage linie și vezi ce rămâne. Eu nu știu printre prietenii mei de acasă pe vreunul care să nu aibă al doilea job. Momentan nu văd o schimbare în România care să mă determine să mă întorc. M-am obișnuit atât de mult în Irlanda de Nord, inclusiv cu vremea, chiar dacă este un pic mai ciudată. Mai ales cu omenia și veselia oamenilor, care mă ajută să merg înainte.

Acasă este și aici în Belfast, dar și în România. Chiar dacă balanța înclină înspre aici.

În ultimii ani, acasă a devenit Belfast. În prima mea casă, România, în momentul de față mai am familia și câțiva prieteni. În vacanță mă duc cu mare plăcere. Sunt nenumărate locuri care merită văzute și promovate.

Întotdeauna am vorbit numai de bine despre țara mea și de originile mele în față oricărui străin. Cred că cel mai bine prezint România atunci când le gătesc vecinilor mei irlandezi sau englezi. Sarmale, tochitură, borșuri, de altfel am avut mare succes cu serile mele românești. Mama a fost profesorul meu în ale gătitului. Când încercam ceva nou sau uitam rețeta o sunam și o întrebam. Ea mă ghida, pas cu pas și credeți-mă, mama știe. Mâncarea noastră românească e pentru suflet, pentru că trezește amintiri. De exemplu, mănânci o ciorbă care a ieșit exact ca cea a bunicii. Ei, iată cum îți aduci aminte de bunica, leagănul copilăriei mele din România.

Dar mai am momente în care mă apucă un fel de dor de România. De exemplu, într-un parc de aici este o pădure care are și tei. A fost foarte puternică impresia pe care am avut-o atunci când am ieșit în parc cu bicicleta și era înflorit teiul. Când a venit un vânt cu mirosul puternic de tei, pur și simplu am lăsat ce făceam și m-am dus să culeg. Deh, Eminescu… Eram ca un copil. Și îmi mai aduc aminte de acasă atunci când mă plimb cu bicicleta sau în drumețiile mele, dar mai ales la pescuit pe mare. Dealurile de pe aici îmi amintesc de Măgura, dealul de deasupra Bacăului meu iubit.