Plecarea din țară. Ce am lăsat și ce am găsit.

Prietenii știau că vreau să plec, așa că au fost prea puțin surprinși. Părinții însă au fost foarte triști. Cu toate acestea, am împachetat o bună parte din haine, ceva cărți si am plecat.

Numele meu este Veronica Nicola. Am 42 de ani și locuiesc în Republica Cehă împreună cu soțul meu, român și el, și cu fiul nostru de 14 ani.

M-am mutat aici în 2013, când am primit o ofertă de muncă într-o firmă de procesare de carduri bancare. Încă lucrez în aceeași firmă. În România am lucrat într-o firma cu același profil, pe un post asemănător, cu ceva mai multe responsabilități – aveam o echipă de coordonat.

Motivul principal pentru care am plecat a fost și este fiul meu. M-am gândit că această mutare îi va oferi o altă perspectivă și ocazia să vadă o altă lume, ceva mai bună.

În plus, întotdeauna mi-am dorit să plec din România – am început cursuri intensive de limba engleza încă din liceu și apoi am urmat cursurile Universității Politehnice din București în ideea că așa voi avea mai multe șanse să plec din tară. Sora mea a plecat în Germania în anul 2000. Părinții mei au fost foarte încântați, chiar au sprijinit-o, însă entuziasmul le-a pierit repede când au aflat că s-ar putea să o urmez. Dar iată că am aplicat, am primit oferta din Germania și Cehia. Și am ales Cehia.

În tară am lăsat o casa în construcție, o garsonieră și 2 câini. Salariul din Cehia nu era cu mult mai mare decât în România (chiar, dacă stau și mă gândesc, am fost „pe minus” cu mai multe lucruri). Dar am găsit în Praga oameni calmi, respect, liniște și viață după muncă. În plus, pentru copil avem nenumărate avantaje, multe lucruri gratuite sau foarte ieftine (afterschool, cantină, cursuri de înot si ski asigurate de scoală).

Primii pași în Praga.

Sotul meu și-a găsit un loc de muncă după vreo câteva luni – acela a fost momentul în care viața și-a reintrat pe un făgaș pe care îl pot considera normal.

Nu mi-a fost greu. Cu toate că în România lucrasem 10 ani în aceeași firmă, iar în Cehia totul era absolut nou: limbă, oraş, mediul de la muncă. Dar colegii au fost primitori, jobul cu mai puține responsabilități şi mult mai puțin stres, viată mai în tihnă şi mult timp liber. Singurul lucru destul de greu a fost să disting între cele 5-6 tipuri de făină si nenumăratele feluri de apa cu diverse arome.

Actele de care am avut nevoie le-am întocmit cu ajutorul unor colegi, altele le-am descurcat singură. Spre exemplu, înscrierea la poliția pentru străini, unde oamenii nu vorbesc engleza şi câțiva mă tot întrebau dacă vorbesc rusa… Și nu, nu vorbesc rusa. Dar, cu bunăvoința si muuultă răbdare de ambele parți, le-am descurcat.

Primele 3 luni am locuit într-un apartament asigurat de firmă într-un cartier studențesc. Un soi de Crângași – Centrul Vechi din București, unde noaptea auzeam cum cânta cineva la chitară și simțeam miros de fum de la țigări dubioase la fiecare colț de stradă. Totuși, m-am simțit în siguranță.

După 3 luni (perioada mea de proba și studenție :)) soțul și copilul m-au urmat. A fost un pic de stres la gândul că treburile deveneau serioase și nu mai puteam da înapoi. Copilul avea 6 ani și a început să studieze direct într-o școală de stat din Praga, în limba cehă. Dar s-a acomodat foarte ușor şi repede.

Învățătoarea lui a fost foarte de ajutor și l-a încurajat tot timpul să facă progrese, în special cu limba cehă. La fel a fost și cu soțul meu. Și-a găsit un loc de muncă după vreo câteva luni – acela a fost momentul în care viața și-a reintrat pe un făgaș pe care îl pot considera normal. Doar că în altă țară…

Cu banii ne-am descurcat rezonabil, cu toate că în România nu plăteam chirie, aici da, în ţară aveam mașină de serviciu, aici nu, în țară aveam asigurare privată de sănătate, aici nu. Însă lucrurile erau şi încă sunt mai ieftine în Cehia.

Românii și România, un amestec de amintiri plăcute cu lucruri care trebuie uitate.

România rămâne pentru mine țara în care m-am născut… Sunt multe lucruri care nu merg cum trebuie acolo și, odată ce ai plecat, le observi cu mult mai multă evidență de fiecare data când ajungi acolo.

La oamenii de aici îmi place faptul ca sunt discreți, sunt calmi, sunt respectuoși și destul de toleranți. Nu știu daca e ceva ce să nu-mi placă la ei. Poate faptul că nu au niciun fel de spontaneitate, plănuiesc totul pe o perioadă lungă de timp și sunt cam indolenți.

Pe români i-am evitat cât am putut la început. Nu simțeam nevoia să socializez cu ei și îmi doream doar să nu am de-a face cu vreunul. În timp am început să ne vedem și cu familii de români, mai ales cu cei care vin din același mediu ca noi ori lucrează în domenii asemănătoare cu ale noastre. Uneori simt că ne întâlnim cu ei mai ales pentru că ne e dor să vorbim în română.

Cred că România are un drum lung de parcurs până va ajunge la un nivel decent de civilizație. Viața aici este liniștită, lucrurile se întâmplă în tihnă și simți că muncești ca să îți câștigi existența și atât, nu că munca este viața ta. Un risc mare este acela că te părăsește aproape orice urma de ambiție. Aici serviciul este ceva ce îți procură banii necesari pentru a duce un trai bun, nu este ceva care să te facă să aspiri către poziții mari.

Apropo de asta, am o prietenă care vine în Cehia o dată, de două ori pe an pentru afacerea sa. Și am întrebat-o dacă s-ar muta în Cehia. Mi-a răspuns ca nu. Pentru că în România are o poziție în firma în care lucrează, că este respectată și lumea o cunoaște. Și i-ar fi greu să construiască toate astea în altă țară.

Simt că legătura cu România este din ce în ce mai slabă. Cu prietenii vorbeam cam săptămânal la început. Cu părinții zilnic. Acum ne auzim cam la lună, poate chiar mai rar cu prietenii, iar cu părinții săptămânal. Ajungem în România de 2-3 ori pe an și vedem din ce în ce mai puțină lume.

Nu m-aș întoarce în România. Cel puțin nu cu mintea de-acum. Nu știu ce va fi când voi mai îmbătrâni. Dar în acest moment mi-e bine aici printre străini.

Nu petrec ore în trafic, metroul este mijlocul meu de transport către birou și este rapid, precis și puțin aglomerat, indiferent de oră. Pe timpul verii merg cu bicicleta la birou. În weekenduri și în timpul liber avem o mulțime de locuri în care să facem plimbări, multe locuri de joacă pentru copii, multe spații de recreere, multe, multe parcuri, piste de bicicletă presărate cu pub-uri unde un prânz costă aproape ca o masa gătită acasă.

Avem și aici birocrație, însă relația cu instituțiile statului este facilă, oamenii de la birourile de stat sunt responsabili și își cunosc meseria suficient cât să te ajute cu ce ai nevoie. Nu este nevoie de PCR (pile, relații, cunoștințe) ca să îți vezi o treaba rezolvată. Regulile sunt, în general, respectate.

Fiul meu a studiat la două școli diferite până acum. Nu se dau bani de cadouri pentru profesori, nu se dau cadouri la profesori, nu se fac meditații decât în cazuri excepționale. Se organizează însă ore suplimentare de studiu pentru diverse materii, în cadrul anumitor scoli. Acestea se plătesc. Fiul nostru a vrut să urmeze cursurile unui gimnaziu, un soi de scoală teoretică care te pregătește pentru facultate. A avut de trecut un examen național și a reușit, doar cu orele de pregătire suplimentară asigurate de gimnaziul respectiv.

Totuși, România…

Îmi lipsesc mamaie care îmi făcea pâine și unt de casă și tataie care perpelea feliile de pâine pe plită și le ungea cu untul de casă.

Alex vorbește româna ca un nativ, topica propoziției un pic adaptată, dar încerc să îl determin să citească în română cât mai mult. Este încă destul de legat de România, petrece verile acolo la bunici.

Când vine vorba de mâncare, ca oricărui român plecat din țară, și mie îmi lipsesc multe: brânza, merdenelele, pufarinele, legumele și fructele cu gust, shaorma cu de toate după o noapte în Centrul Vechi. Îmi mai lipsesc soarele de iarna și căldura de toamnă-primăvară.

Am nostalgii, ca orice om, simt uneori că nu aparțin niciunui loc, însă știu sigur că aici ne este mai bine și mai ușor decât în țară.

Cred că mai e cale lungă până când România va ieși din situația în care se găsește. Din punctul meu de vedere, cea mai mare problemă acolo sunt oamenii. Altminteri țara este absolut superbă și oferă câte ceva din toate.

Dar e greu să schimbi ceva acolo. Am încercat, am fost o bătăușa, eram tânără și aveam energie și credeam că pot schimba eu lucrurile și mentalitatea oamenilor. Cu fiecare nouă victorie acumulată, aveam o mai mare motivație să pornesc din nou la luptă. Dar am obosit la un moment dat. Am înțeles că de fapt nu ar trebui sa fie o luptă, că am drepturi și cărelația cu statul Român și oamenii în general, nu trebuie să fie o bătălie.

Cum spuneam la început, asta este ceea ce gândesc eu cu mintea de-acum. Poate, mai târziu, la alta vârstă, o să văd lucrurile în alt mod. Cred că o dată cu vârsta și nevoile, și pretențiile noastre scad, așa că poate, reîntoarcerea în țară va fi o opțiune și poate că și situația acolo va fi mai bună. Win-win:)).