Eram atât de supărată de insuccesul meu de a nu găsi un loc de muncă că am zis că în momentul în care prima familie mă va contacta, nici nu stau pe gânduri. Direct acolo mă duc!

Am terminat liceul sportiv din Brăila. Apoi am mers la facultate la Târgoviște să fac Geografia, dar nu am terminat-o. Apoi am decis să fac inginerie – am început cu ingineria mecanică și m-am specializat pe ingineria mediului. Sunt inginer specialist în sisteme ecologice și biotehnice.

După ce am terminat facultatea (chiar foarte bine, am avut media finală 9.25), am mers să îmi găsesc un loc de muncă la agenția pentru protecția mediului din Brăila. A fost examen, interviu, ca la carte. Însă nu am avut succes, deși eu zic că m-am prezentat foarte bine. Am repetat acest lucru la București, pentru mai multe posturi, însă la fel, nu a fost cu succces.

Mergând prin cartierul Tineretului din București, am observat că se căutau au pair, babysitter, pentru diferite țări. Și am zis să încerc și eu. Era o agenție de recrutare special pentru au pair.

Îmi aduc aminte că nu am primit răspuns pozitiv pentru că am bifat pe aplicație, la profil, că fumez. Și m-a sunat la un moment dat cineva de la agenție și mi-a spus că dacă vreau, trebuie să debifez, pentru că se căutau nefumători. Eram atât de supărată de insuccesul meu de a nu găsi un loc de muncă că am zis că în momentul în care prima familie mă va contacta, nici nu stau pe gânduri. Direct acolo mă duc! 

Și a doua zi, dimineața, m-a contactat o familie din Irlanda de Nord. Și am zis da!

Mi-au explicat oamenii ce au, ce fac, ce dau. Și după ce am rezolvat cu toate actele am plecat. Pentru că nu era zbor direct, am venit de la București la Praga, de la Praga la Londra şi de la Londra la Belfast. Nici bani nu am avut foarte mulți. Aveam echivalentul a 20 de euro în buzunar. Dar am venit cu încredere. Familia m-a așteptat la aeroport, m-am dus la acea casă, mi-au dat camera mea. Și așa am început – babysitter la 6 copii. Mi-am plătit eu până la Londra, iar de la Londra mi-au plătit ei.

A fost un pic ciudat, pentru că familia stătea într-un orășel foarte mic. Pentru mine a fost greu să mă acomodez. Veneam totuși din București, unde stătusem o perioadă.

Ajutor direct dat comunității de români

Cea mai importantă acum este aplicația pentru rezidență. Pentru că fără rezidență nu pot accesa niciun serviciu al statului britanic.

De mulți ani lucrurile s-au așezat așa cum trebuie să fie o viață liniștită. Am trei copiii minunați care s-au născut aici și cărora încerc să le spun mereu că este important să știe de țara bunicilor.

Eu sunt consultant de integrare. Practic, încerc să ajut pe fiecare român care îmi cere sprijin în diferite domenii. Însă, în principal, scopul meu e să îi fac să înțeleagă legile și regulile Irlandei de Nord. Îi ajut pe fiecare, începând de la obținerea unei locuințe, a unui loc de muncă, încerc să înscriu copiii la școală, să iau legătura cu școlile sau îi ajut să facă aplicații pentru ajutoare sociale. Dar, cea mai importantă acum este aplicația pentru rezidență. Pentru că fără rezidență nu pot accesa niciun serviciu al statului britanic.

De asemenea, îi încurajez să meargă la cursuri, le exemplific și menționez regulile serviciilor sociale, regulile educației, sănătății. Le fac programări la doctor. Iau legătura cu asistenții sociali dacă este nevoie. Îi îndrum sau merg la avocați cu ei, la fel, dacă e nevoie. Merg la bancă.  Îi ajut și pe cei foarte săraci cu vouchere de mâncare, cu haine sau chiar mobilă, luând legătura cu asociații caritabile din zonă.

Organizăm și evenimente culturale, de comunitate – cum ar fi ziua Mărțișorului sau de Crăciun, mergem în excursii, îi îndrum la biserici – fiecare cu religia lui, sau la activități extrașcolare. După cum vedeți, lista este lungă și fiecare caz în parte are caracteristicile sale, după care mă orientez.

Îndepărtatul gând al întoarcerii acasă.

Ai mei au fost de acord cu plecarea mea. Pentru că au observat care era situația. Și cât de complicat era.

Fac o paranteză și spun că am încercat în țară și alte lucruri – am încercat să intru în poliție. Am făcut tot ce trebuie făcut, însă nu am trecut testul de înălțime. Era o limită de 1.65 iar eu aveam 1.64. Și nu au vrut să mă lase să continuu. Am încercat și în armată. La fel…

Tatăl meu lucra într-o fabrică. Dorea să mă angajez acolo unde era el și chiar căutau ingineri și unul dintre colegii ei din facultate chiar își găsise job. Deci se putea. Însă, deja făcusem pasul spre Marea Britanie.

Când, după doi ani, m-am întors în țară pentru prima oară, împreună cu Howard, care acum e soțul meu, m-am întâlnit cu unul dintre profesorii pe care i-am avut. Și mi-a zis că e un post liber la Universitate pe care l-aș fi putut obține. Era chiar o oportunitate mare. Însă, mi-am dat seama că e prea târziu. Că drumul pe care pornisem este potrivit cu ce îmi doream eu. Așa că nu am rămas.

Era dificil, mai ales pentru Howard. Dacă aș fi acceptat, aș fi pus în pericol relația mea cu el. Iar varianta ca el să rămână în România era destul de greu de realizat. Acum, când îl întreb, zice că ar existat varianta asta și că ar fi făcut pasul ăsta pentru mine. Dar că și-ar fi dorit să trăim undeva la țară, să avem curte, și grădină și liniște. Nu în oraș. Oricum nu e cazul.

Amintirile cele mai frumoase, asta înseamnă România pentru mine.

Sunt câteva scene pe care nu o să le uit niciodată. Mai ales când ne adunam toată familia la evenimente speciale. Acelea au fost cele mai frumoase perioade.

Când mă gândesc la România mă gândesc la familie. Și la orașul meu pentru că iubesc Brăila și o spun tuturor cu care mă întâlnesc. Dar cred că sunt atât de obișnuită cu viața mea de aici că nu simt acel dor despre care se spune că te-ar face să te întorci acasă. Însă am lucruri de care îmi e dor. Cum ar fi iernile pentru că aici nu ai ierni la fel ca acasă.

Îmi amintesc că atunci când eram foarte mică, până în 10 ani, bunicul și bunica invitau toate rudele să pregătim revelionul. Și veneau toți cu cele mai bune mâncăruri se uitau la televizor și ieșeam la 12 cu artificii iar petrecerea era până dimineață.

Sunt câteva scene pe care nu o să le uit niciodată. Bunicul avea toată familia în București. Și avea surori mai multe. Îmi aduc aminte că atunci când se întâlneau toate și începeau să povestească ziceai că e o ceartă continuă. Dar de fapt era o bucurie imensă, exprimată așa, mai gălăgios, mai românește, cum se zice.

Acelea au fost cele mai frumoase perioade. Și nu numai că veneau ei la noi dar și noi mergeam în alte părți, în special la București. Mergeam de la unul la altul, ca și cu colindul.

Acum păstrăm legătura cu România și altfel. Suntem nași de botez pentru 3 copii. Și avem și 2 familii la care suntem nași de cununie. De fiecare dată când mergem acasă, ne vedem cu toții.

Copiii mei și Howard merg și ei cu bucurie în România. Sunt îndrăgostiți, mai ales copiii de ce le gătește bunica – mâncare pe care numai acasă o găsești. Încerc și eu să fac aici, dar ca mama nu poate nimeni să le facă.