Abia în 2018, în Belfast fiind, am reușit să achităm împrumutul luat atunci cu banii adunati prin munca si multe sacrificii.

Povestea noastră aici a început în 2013, când a venit soțul, “în recunoaștere”. A considerat că putem avea o viață mai bună așa că ne-am alăturat și noi, eu și cei doi copii, un an mai târziu. Fratele meu era aici de patru ani și ceva, cu soția și cu copii lui, așa că noi am plecat cumva la sigur, nu eram singuri pe lume si pentru asta le sunt foarte recunoscatoare.  Din punctul ăsta de vedere putem spune că am fost unii dintre acei oameni norocoși.

Din România am plecat pentru că nu am avut o viață ușoară deloc. Eram mutați în Cluj de cativa ani, noi fiind nascuți și  crescuti în Pogoanele , din judetul Buzău. Tineri fiind, ne-am făcut un credit de nevoi personale, cu ipotecă pe casa unei cumnate de-ale noastre care a vrut să ne întindă o mână de ajutor ca să ne putem lua un apartament în fază de proiect. Trebuia să ne mutăm într-un an de zile, dar nu s-a mai construit nimic. Aveam de plătit și chirie și întreținere, facturi și cheltuieli de zi cu zi, dar și rata pentru o casă  în care nu am locuit niciodată, de fapt. Împreună cu celelalte  aproape o sută de familii aflate în aceeași situație am mers în instanță și am câștigat, dar procedura de recuperare a banilor e greoaie și până acum nu am primit decât un sfert din suma achitată și asta în mai multe tranșe. A fost de nesuportat și a trebuit să plecăm ca să achităm creditul fără să îi facem probleme rudei care ne-a ajutat, dar să putem să le și oferim o șansă la un viitor mai bun copiilor noștri – Mihai și Alexandra. În România după serviciu, mergeam să fac curățenie prin casele altora ca să câștigăm niște bani în plus. Abia în 2018, în Belfast fiind, am reușit să achităm împrumutul luat atunci cu banii adunati prin munca si multe sacrificii.

 Cu toate astea, despărțirea de România nu a fost ușoară. Am plecat de acasă ca și cum am fi plecat la moarte sigură – cu plans, cu jelit, tot pachetul. A fost ca și cum m-am rupt în două și am plecat – am lăsat prieteni, am lăsat cunoștințe, vecini, tot ce am adunat pe lângă mine până în momentul ăla. Dacă aș fi întrebată care a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut în viața mea, acel moment l-aș indica.

Începutul a fost greu. Dar știam că merită.

Când am ajuns aici, fiica mea avea 12 ani, iar fiul aproape 5 ani, dar adaptarea a fost grea pentru noi toți. În primul rând, eu și soțul nu știam engleză nici măcar la nivel de începători. Nu pot să explic emoțiile pe care le aveam când am început să lucrez. Am găsit un job de femeie de serviciu, cum se zice în România, job pe care îl păstrez și acum. Îmi îngheța inima când mă gândeam că nu o să înțeleg ce îmi spune angajatorul. In prima zi, de pe drumul către serviciu reținusem doar numele a două străzi. Bâjbâiam până acolo și răsuflam ușurată abia când reușeam să ajung în punctele astea două cunoscute. Nici copiilor nu le-a fost ușor. Soțul îl ducea la școală pe cel mic, iar el se prindea cu mâinile de picioarele lui și îi spunea: “Tati, te rog din suflețelul meu ăsta mic, nu mă lăsa aici, că aștia nu știu să vorbească”, iar fetița venea de la școală și se închidea în cameră, nu vorbea cu nimeni.

Acum mergem în țară o dată pe an, dar la început au trecut doi ani până să ne putem întoarce în vizită. Și în ăștia doi ani am acumulat atâta dor, încât atunci când avionul a aterizat cu roțile pe pistă în România, am urlat și am plans de bucurie, iar chestia asta o fac de fiecare dată când merg acasă.

România este mereu „acasă”, însă sensul s-a diluat în timp.

Dacă ne-am întoarce în țară, ne-ar lipsi totuși siguranța financiară, pentru că aici, deși avem joburi pentru oameni simpli, așa cum suntem noi, ne permitem tot ce vrem pentru că muncim pentru asta.

Oricâte ai avea, pentru că nu ne lipsește nimic, parcă totuși există o lipsă emoțională, e un dor care te macină – te doare și corpul, și mintea, și inima, atunci când te gândești la România. Spuneam că suntem norocoși pentru că noi avem aici o mică Românie. După mine a venit aici și sora mea, care îmi este și mama și tată și tot, si celalalt frate mai mare ca noi toți.  Stăm cu toții în aceeași zonă, nici măcar în țară nu stăteam atât de aproape. Dar cred că și Dumnezeu a aranjat lucurile în așa fel, încât să fim toți împreună. El nu îți ia nimic fără să îți pună ceva în loc.

 Aici, în Belfast, suntem o comunitate foarte mare de români, dar sunt și români care atunci când își dau seama că au de-a face cu conaționali, se prefac că nu cunosc limba și că sunt de altă naționalitate ca să nu vorbească cu tine. Dar sunt și alții pe care i-am cunoscut la prima vedere și m-au ajutat. Din motivul ăstă ajut și eu la rândul meu, pentru că știu cum e să te simți pierdut într-o țară străină. Copiii mei s-au adaptat foarte bine aici, le place să mergem în România dar doar pe perioada vacanței. Dacă ar fi după mine, mâine m-aș întoarce, sau chiar acum. Dar sunt copiii la mijloc – pe cel mai mic, de exemplu, nu îl leagă nimic de țară. Dacă am hotărâ să ne întoarcem ar fi ceva forțat, la fel cum a fost și venitul aici, din punct de vedere emotional a fost forțat pentru ei și nu vreau să îi mai trec printr-o schimbare de genul ăsta pentru că le-ar fi greu. Noi în casă vorbim numai românește. Nu ne-am întoarce decât în condițiile în care ar dori ei să venim înapoi, ceea ce e puțin probabil.

Noi ne referim la România ca fiind „acasă”, dar cu timpul, termenul de „acasă” a fost diluat, ca să zic așa, pentru că, de exemplu, dacă plecăm de la serviciu spre locuință, tot „acasă” spunem că mergem. Mie și soțului ne e dor de România și, pe lângă rudele și prietenii apropiați, ne lipsește vremea, ne lipsesc anotimpurile, așa cum le cunoașteam noi de acasă. Dacă ne-am întoarce în țară, ne-ar lipsi totuși siguranța financiară, pentru că aici, deși avem joburi pentru oameni simpli, așa cum suntem noi, ne permitem tot ce vrem pentru ca muncim pentru asta. Un alt lucru care se întâmplă aici și nu există în țară este respectul angajatorului pentru legislație, pentru tine ca angajat. Nu abuzează, cunosc limitele și respectă orele de program. În România, patronii știu că oamenii nu au încotro, pe chestia asta se bazează. Ei știu că angajații sunt mulțumiți că au cu ce să plătească facturi și că nu sunt dați afară și acceptă aproape orice.

Facem tot posibilul să fim români, chiar aici, în Belfast.

Dacă un român îmi cere un sfat – să vină sau nu aici – îi spun cu încredere că merită, chiar dacă îmi e dor de țară și știu că acest dor îl va simți și el.

 Acum, în pandemie, m-am bucurat că am fost aici. Rata de vaccinare este mare și există respect față de reguli și față de aproapele tău – masca o porți pentru ei, ca să îi protejezi, iar ei o poartă ca să te protejeze pe tine. În România nu există același grad de educație – pe tine nu te interesează de aproape și nici pe el de tine – este cercul ăla vicios în care ne învârtim. Cred că pornește de la politicieni, care ar trebui să să-și trateze oamenii care îi votează așa cum ar vrea și ei la rândul lor să fie tratați.

Noi aici suntem acasă și ne-am aranjat astfel încât să simțim că suntem acasă – începând de la tradiții, gătit, tot ce ne înconjoară, iar la noi în casă totul e românesc. Păstrăm tradițiile și obiceiurile, iar de sărbători ne facem tot ce iubeam și ce ne plăcea în România – cârnați, caltaboș, cozonaci , prăjituri, zacuscă. Până și murăturile ni  le punem așa cum o făceam acasă.

 Aici, dacă îmi place ceva mult, este sistemul. Dacă ai o problemă ca și cetățean de rând, intri pe site-ul pus la dispoziție de Guvern și afli ce ai de făcut și exact acești pași trebuie să îi faci și în realitate. Totul e clar și nu te lovești de birocrația care ne caracterizează țara de origine. Aici, statul nu te încurcă, nu ți se pune de-a curmezișul.