România îmi curge prin vene. Simt și trăiesc românește, oriunde aș fi.

Cântam la un festival din Belfast. Țin minte și acum că îmi plăcea că se făcuse horă. Și români, și străini dansau românește. Ba chiar și un polițist, care stătea să fie totul în regulă acolo, începuse să se miște pe ritm. De atunci am început să cred că se poate trăi și aici, departe de țară.

Sunt un om activ. Îmi place să alerg, să mă întâlnesc cu oamenii, să vorbesc cu ei, să râd cu ei, să petrec cu ei. De oriunde ar fi și de orice nație ar fi. Dar, mai sus de toate îmi place să cânt. Sunt îndrăgostită de când eram copilă de muzica populară românească.

Îmi aduc aminte că știam pe de rost aproape toate cântecele Irinei Loghin. Închipuiți-vă… Copil de 6-7 ani să cânte toată ziua-bună-ziua Seara pe deal prin casă… Mama știa și ea să cânte… Dar, dacă stau să mă gândesc, e mai bine așa. Decât acum, când copiii nu știu decât din astea, care se cântă acum. Nu zic că nu e bine, dar parcă ar fi păcat să uiți ceva ce este al tău și numai al tău. Vreau să zic că poți să cânți Billie Eilish sau Ed Sheeran (știu de la nepoții mei) dar ar fi bine să știi și cine a fost Maria Ciobanu sau Ioana Radu, Liviu Vasilică sau, Dumnezeu să-l ierte, Petrică Mâțu Stoian.

Eu spun tuturor că sunt româncă din România. Pe oriunde merg, pe oriunde cânt, încerc să le zic tuturor asta – prin cântece în primul rând, dar și în discuții cu oamenii. Uite, aici, în Belfast. Am venit pentru că familia fiului meu e aici. Am grijă de nepoți (nu îmi e greu să spun că timpul trece pentru toți, ca un accelerat. Sunt și mă simt tânără, dar uite, a ajuns momentul să am nepoți… Și ce nepoți! Mi-nu-nați!). Și nu am grijă doar în sensul gătitului sau educației. Sunt mândră să spun că am grijă să știe cine sunt.

Nu pot spune că Irlanda de Nord este acasă pentru mine. Mereu sunt în mișcare, mereu în avion. Am foarte multe concerte și invitații la emisiuni din România, așa că pot spune că stau aici sau în țară. Cred că e cel mai potrivit să spun că locuiesc în ambele.

Nepoții, datoria noastră să îi învățăm cine sunt și de unde vin.

Copiii sunt ca un pom plantat în grădină. Cum îl îngrijești, așa îl ai și așa roade dă.

Nu mă laud, dar știu că e adevărat. Am experiență de bucătar și este cealaltă mare pasiunea a mea după cântec – gătitul. Dacă îmi dai ingrediente, pot să îți fac orice fel de mâncare românească. Oricât de mofturos ar fi cineva, oricât de umblat prin lume, dacă îi pun pe masă ceva gătit de mine sigur mai cere o porție. Așa a fost de la Dumnezeu. Să am eu darul ăsta de a găti… Nepoții mei spun că adoră mâncarea pe care o fac. Acum, ei pot fi politicoși cu prima porție. dar când o termini și pe a doua, deja este clar..

Le gătesc numai mâncare românească. Eu știu că ei pot fi tentați de ce se mănâncă pe aici. Dar eu cred că mâncarea irlandeză nu are gust și nici nu prea e sănătoasă. Așa că fac mereu cât mai divers.

Dar, mai presus de toate, încerc mereu să le vorbesc despre România. Despre bunici, despre obiceiuri, despre cântece, despre tradiții. Știu că acum, când sunt adolescenți, le stă mintea la altceva, dar sunt sigură că sămânța plantată în acești ani de mine va da roade peste câțiva ani. Știu că mă iubesc mult și că vor ține minte ce le zic eu despre asta.

România sau Marea Britanie. Întrebarea pare grea deși în sufletul meu știu…

Au și irlandezii tradițiile lor. Îmi place că au cimpoiul, care se mai aude, din ce în ce mai rar, și pe la noi. Au și dansul lor, specific. Îmi plac, pentru că au ritm și este plăcut urechii. Dar, să fim serioși, nu poate fi comparație. România este bogată în muzică. Sunt zeci de stiluri și ritmuri pe care le auzi în satele din munții și câmpiile noastre. Nu mai zic de costume. Păi, numai în zona Doljului și Mehedințiului, de unde sunt eu, sunt costume specifice unice în lume prin culori și motive.

Dar asta nu înseamnă că nu sunt și ei bogați. Nu la avere – aici chiar au mai mult decât noi. Ci la istorie și felul de a fi. Până la urmă, fiecare e cum l-a lăsat bunul Dumnezeu.

La mâncare am totuși o critică. Nu îmi place felul lor de a mânca. Au obiceiul de a mânca ce cumpără deja făcut din magazin. Și chiar dacă mănâncă la restaurant, cel mai mult au hamburgeri și cartofi. Mai au și pește – că au ocean. Aici mă împac cu ei, că am câteva metode personale să prepar macroul, de îți lasa gura apă. Mai au și lucruri pe care nu le bagă în seamă – prin văile de pe aici sunt o grămadă de urzici. Sunt preferatele mele și noi, românii avem câteva feluri de a le face.

Mă gândesc la mâncare și tradiții pentru că încerc să răspund la întrebarea cu întorsul în România. Eu sunt aici fericită pentru că sunt cu ai mei, cu copiii și nepoții (o parte). Iar acest lucru mă împlinește. Prietenii pe care îi am aici sunt români și sunt de vârsta mea. Deci pot să zic că sunt integrată. Dar știu că ăsta e doar un gând. În sufletul și inima mea sunt mereu în România. Mereu în satul mamei mele. Mereu cu prietenii din orchestra mea, mereu cu cei care dansează pe melodiile mele. Pentru mine, viitorul este foarte simplu, la fel cum a fost toată viața mea – trăiesc prezentul și dacă a doua zi sunt în avion spre un concert în România, o iau ca atare. Numai Dumnezeu de sus știe ce se va întâmpla. Eu doar mă las dusă de voia lui.