Plecarea din România
Într-o vară am ajuns să lucrez într-un proiect cu Facultatea de Psihologie din Cluj ca intervievator, iar dna prof. Baban a avut atâta încredere în mine cât să mă trimită să prezint și rezultatele, într-o întâlnire cu partenerii internaționali la Nantes. Acolo am cunoscut-o pe Rita Bichi, coordonatorul cercetării, ea m-a inspirat imediat, este o persoană foarte deschisă și prietenoasă și se ocupă de teme sociale culegând povești de viață. Mi-a propus să continuu să studiez la universitatea unde lucrează ea.
Am plecat din Romania în 2007. După ce am terminat facultatea, am lucrat o vreme ca psiholog în resurse umane dar mi-am dat seama imediat că munca în mediul corporațiilor nu mă mulțumește. Printr-o serie de întâmplări am ajuns sa fac ceea ce visasem – să fac cercetare și să lucrez la o universitate. Visasem asta cu puțină încredere, dar într-o vară am ajuns să lucrez într-un proiect cu Facultatea de Psihologie din Cluj ca intervievator, iar dna prof. Baban a avut atâta încredere în mine cât să mă trimită să prezint și rezultatele, într-o întâlnire cu partenerii internaționali la Nantes.
Acolo am cunoscut-o pe Rita Bichi, coordonatorul cercetării, care avea să devină “șefa mea” pentru următorii 12 ani. Rita m-a inspirat imediat, este o persoană foarte deschisă și prietenoasă și se ocupă de teme sociale culegând povești de viață. Mi-a propus să continuu să studiez la universitatea unde lucrează ea. Mi s-a părut o oportunitate minunată, am început să mă pregătesc imediat pentru examen, pe care am putut să îl susțin în limba engleză, pentru că nu vorbeam prea bine italiană la vremea aceea. Am studiat manualele lor de sociologie și am luat ore de italiană un an de zile, între timp lucram la o ceainărie în centrul Clujului.
Începuturile departe de casă
Cu bursa de doctorat câștigam mai puțin decât salariul minim, si mi-am găsit după câteva luni încă un job, chelneriță într-un pub.
Am avut prima întâlnire pentru un job în a treia zi după ce am aterizat, în fața faimoasei Stazione Centrale di Milano. Acolo ajung mulți români și alți imigranți, era o zonă unde se întâmplau tot felul de lucruri, de la mici furturi la coletărie între migranți, era o piață a muncii informală iar pentru mulți a fost primul adăpost în Italia, până s-au aranjat puțin. Indicațiile păreau simple: ne întâlnim în fața gării, dar s-au dovedit foarte complicate pentru că în jurul gării erau trei, nu o piață principală, și nu a fost ușor să înțeleg care esta fața și care e spatele. A fost o primă zi la un job care s-a dovedit a fi minunat, care mi-a schimbat viața la 180 de grade. Am lucrat în diferite proiecte cu agenția de cercetare Codici. Cercetători independenți, creativi și deschiși de la care am învățat lucruri pe care nu le-aș fi putut descoperi la universitate, și care au făcut universitatea să pară puțin plictisitoare.
În primul an am fost găzduită de o colegă. Am ajutat-o cu puțin babysitting pentru fiicele ei și am plătit doar cheltuielile. M-a ajutat enorm, am înțeles doar pe urmă cât de dură este piața imobiliară din Milano, nu mi-aș fi putut permite nimic altceva. Cu bursa de doctorat câștigam mai puțin decât salariul minim, si mi-am gasit după câteva luni încă un job, chelneriță într-un pub. Colegii și clienții de-acolo au fost primii mei prieteni în Italia, si chiar aveam nevoie, aveam 27 de ani si o gramadă de chef de distracție !
Cu timpul, contractele de cercetare au devenit mai continue – pe măsură ce am început să vorbesc, și mai ales să scriu, mai puțin stâlcit în italiană. Cel mai greu a fost să scriu. În munca mea scrisul e foarte important, scrii articole, rapoarte, publicații. În mediul universitar se spune ”publish or perish”, adică ori publici ori dispari, iar în Italia se scrie în italiană. Limba engleză nu este atât de mult folosită. Asta mi-a creat un mare handicap si m-am simtit de multe ori rănită atunci când colegii îmi înapoiau textele corectate în roșu – mult, aproape totul era roșu.
Cu timpul mi-a trecut… și m-am obișnuit să fiu corectată, am acceptat că nu voi putea niciodată să scriu ca un nativ, care a studiat și citit o viață în acea limbă. Și totuși am publicat o carte în italiană, cu ajutor și răbdare.
12 ani de „Italia”
Am descoperit nu o cultură, ci multe culturi alternative pe care orașul Milano le găzduiește pe ascuns, le descoperi doar cu timpul.
Viața mea s-a schimbat mult în bine când am început să locuiesc împreună cu tineri italieni de vârsta mea. Am schimbat mai multe case și colegi de apartament și am rămas prieteni cu majoritatea. Prieteniile s-au extins într-o rețea de oameni faini, am învățat de toate, am purtat lungi povești la mesele din bucătărie, am mers la chefuri, la expoziții, la prezentări de cărți, la manifestații și la filme. Am descoperit nu o cultură, ci multe culturi alternative pe care orașul Milano le găzduiește pe ascuns, le descoperi doar cu timpul.
Asta am câștigat de-acolo, asta mi-a schimbat radical modul de a vedea ideile politice și motivațiile pentru a munci în domeniul social. Am devorat mult din ceea ce orașul îmi putea oferi, dar după ce am trecut de… 35, 36, 37 de ani am simțit nevoia de altceva, de mai puțină agitație, de contact cu natura, am vrut să mă izolez puțin. Viața de oraș mare consumă, timpul nu mai este suficient pentru nimic, dormi puțin, lucrezi excesiv, fugi de colo până colo și cheltui o grămadă de bani.
Am plecat de la jobul meu de la universitate dupa 11 ani, simțeam nevoia de o schimbare. M-am mutat într-o zonă de munte, în Val Seriana, lângă Bergamo. M-am angajat alți doi ani la Universitatea din Bergamo, unde mi-a fost acceptată o colaborare part-time. În timpul liber, am putut să mă dedic mai mult naturii, grădinii și practicii meditației și a yoga, care au devenit parte integrantă, dacă nu principală, din viața mea.
Întoarcerea acasă
Și apoi a venit pandemia… Bergamo a fost zona cea mai lovită de primul val al pandemiei și mie mi-a fost frică. După două luni de lockdown, nu am mai rezistat, mă chinuia dorul de ai mei, ma simțeam singură. Mi-am adunat toate lucrurile și am plecat.
Și apoi a venit pandemia… Bergamo a fost zona cea mai lovită de primul val al pandemiei și mie mi-a fost frică. Nu aveam familia lângă mine, nici prietenii de la Milano și am trăit cu angoasa în fiecare zi. Acum îmi dau seama că era o frică generată de necunoștință, nu se știa nimic despre acest virus și totul părea de necrezut.
După două luni de lockdown, nu am mai rezistat, mă chinuia dorul de ai mei, ma simțeam singură. Mi-am adunat toate lucrurile și le-am trimis acasă printr-un vecin român care se ocupa de mutări internaționale. Am așteptat până în iunie, pentru că nu știam ce să fac cu florile și cactușii mei, pe care îi îngrijisem ani de zile, aveam vreo 30 de ghivece. În iunie s-au relaxat restricțiile în Italia și am putut să distribui plantele la prietenele care s-au oferit să le adopte. Am încărcat mașinuța mea, un Fiat Panda cu ce a mai rămas, am urcat cățelul în mașină și m-am întors în România.
Am o mică garsonieră la Cluj unde am petrecut carantina și m-au șocat la întoarcere blocurile, blocurile și garsoniera. Sunt multe blocuri și în Italia dar parcă nu atât de înghesuite, de decojite și apartamentele nu chiar atât de mici, cu tavanurile așa joase. A fost stranie întoarcerea în țară. Încă mă simt într-o altă țară, după un an și jumătate de la întoarcerea în România, cumva sunt într-o altă țară peste tot, în afară de atunci când sunt în vizită la părinți.
Acum locuiesc, o vreme, într-un centru de yoga și meditație pe malul Mării Negre, în comuna 23 August. Încă mai fac cercetare și mai predau sociologie, dar anul acesta a fost totul la distanță, am putut lucra de aici. Descopăr noul oraș Constanța și cred că încet încet îmi voi forma un cerc de prieteni și aici în zonă. Mi-aș dori să avem posibilitatea în România de a crea cultură, artă independentă, de a scrie și de a publica cercetare.
Mi-aș dori ca asta să fie motivant, să ne ajute pe toți să ieșim din noi și să ne lărgim orizonturile. Să muncim munca asta intelectuală – este o muncă intensă, care te consumă, chiar dacă nu pare – și asta să fie de folos acolo unde trebuie, în educație, în a îmbunătăți serviciile sociale, în a genera minți libere și creative. Rămâne de văzut…