Cum am ajuns în Belfast… Decizie bună, ajutată de destin.

Am ajuns în Belfast în 2019 şi am aplicat la 5 facultăţi. Toate legate de politică. Şi am fost acceptată la toate.  După care, în aprilie, înainte să încep facultatea am venit aici la Ziua Porţilor Deschise. Şi m-am hotărât.

Părinţii mei s-au mutat acum 5 ani de zile, după multe, multe încercări. Şi pentru că îi iubesc foarte mult şi mi-au oferit o şansă, am venit aici să studiez.

Am ajuns la Queen’s University în principal pentru că părinţii mei au fost aici. Nu a fost un alt motiv extraordinar, dar, în acelaşi timp, mi se pare cel mai potrivit loc să studiezi ce studiez eu – Politică Internaţională şi Studiul Conflictului.

Nu a fost deloc greu să îmi fac dosarul de admitere. Am primit foarte mult ajutor din partea adviserilor. Platforma este destul de accesibilă şi uşoară.

Mi-a trebuit media 8 la bacalaureat pentru a putea fi admisă. Ceea ce nu mi se pare un efort prea mare.
În plus îţi mai trebuie Yelts-ul. Şi acolo trebuie să ai minimum 7 din 9. Aici  trebuie să spun că m-am aşteptat să fie mult mai greu decât a fost. Dar am depus un efort destul de mare ca să iau punctajul.

În plus, eu nu a trebuit să îmi iau student loan. Din punctul ăsta de vedere, pentru mine a fost mult mai uşor. M-am gândit bine şi am hotârât împreună cu ai mei să îmi salvez împrumutul pentru Master – care o să fie mult mai costisitor. Mi-am permis să îmi plătesc universitatea pentru că Queen’s este cea mai ieftină din Russel Group din Marea Britanie. Taxa anuală, pentru toate cursurile, este 4 mii de lire. Cu excepţia studenţilor care vin din Anglia şi Scoţia. Pentru ei, taxa e mult mai mică.

La început, a fost un efort destul de mare pentru părinţii mei. Pe parcurs, au evoluat foarte mult şi ei – aici este un mediu în care poţi destul de uşor să creşti în carieră – şi acum nu le mai este atât de greu.

În România, mama era asistentă medicală pe dializă. Tatăl meu era în armată – cercetare, paraşutism, scafandru, pompieri. Îl apreciez pe tatăl meu foarte mult. Pentru că mama a avut acest vis – să plece. Le-a fost foarte greu la început. Uşor uşor s-au pus pe picioare. Mama e asistentă medicală şefă la un azil de bătrâni. Tata e asistent de bucătar la acelaşi azil. Toată viaţa o să apreciez toate câte au făcut pentru mine. Fără ei nu aş fi putut să fiu ce sunt acum.

Mi-ar fi prins bine niște prieteni la început.

Sunt foarte multe lucruri care fac parte din felul de a fi al fiecărui student pe care lumea de aici le ştie, dar dacă nu ţi le spune cineva, tu nu ai cum să le cunoşti.

A fost greu la început. Pe cât de frumoasă este, pe atât de puţin diversă era. A fost o tranziţie foarte mare de la cultura noastră la cea britanică. Mai ales în materie de prieteni. Aici mi-am făcut prieteni în special dintre colegi. Dacă faci parte din cluburi şi societăţi studenţeşti poţi lega prietenii destul de ușor.

M-am lovit de asta la început. Sunt foarte multe lucruri care fac parte din felul de a fi al fiecărui student pe care lumea de aici le ştie, dar dacă nu ţi le spune cineva, tu nu ai cum să le cunoşti. Exemplul pe care pot să îl dau este şi un sfat pentru cei care vin la studii aici. Există o perioadă care se cheamă Freshers week. Teoretic, ea ar trebui să fie cea mai bună săptămână din toată experieţa ta de facultate. Sunt petreceri 24 din 7, există tot felul de evenimente pe care le organizează şi Universitatea şi Cluburile. Pub-urile pentru studenţi sunt şi ele foarte active.

Practic, toate acestea reprezintă modalitatea de a afla cel mai uşor despre ce înseamnă facultatea pe care ai ales-o. Te duci la seminarii şi cursuri, dar nu faci materia, ci mai degrabă lucruri de formă – cum să scrii un eseu, cum să faci un document, unde e biblioteca, cum e structurat campusul. Eu nu am ştiut de această săptămână şi acum regret că le-am ratat.

Am şi primit un internship la The Executive Office în are lucrăm să eliminăm anumite ziduri reale sau imaginare din societatea Belfastului. Eu evaluez cum au afectat The Troubbles generaţia tânără. Unul din lucrurile pe care le-am învăţat aici este că fiecare parte încearcă să te atragă de partea lui. Aşa că nu cred că te vor discrimina, dimpotrivă, vor face tot posibilul să te atragă de partea lor.

Încet, încet, însă, am început să cunosc români aici. Sunt grupuri şi evenimente care ne apropie. De vârsta mea sunt foarte puţini. Chiar în universitate sunt doar trei. Dar cred că particip cam la toate evenimentele care implică România. Şi lucrul acesta îmi face bine.

Maria de România şi Maria de UK. Preferata mea e prima.

Desigur, sper să apară o a treia Maria care să fie un mix între cele două. Cred că, atunci când mă voi muta în Londra o să găsesc mediul perfect pentru a face asta.

O parte dintre prietenii de acasă se concentrează foarte mult pe ei. Sunt studenţi şi vor să îşi aloce resursele pe evoluţia lor în carieră. O altă parte au ales alt drum, care e din punctul meu de vedere o stagnare. Uitându-mă în spate, mă bucur că am ales să fac pasul ăsta. Cred că am evoluat foarte mult şi intelectulal şi psihic.

Însă am lăsat România cu greu. Şi nu pot să zic că m-am desprins total de țară.  Mă tot gândesc cum ar fi viaţa mea dacă m-aş întoarce… Îmi dau seama cu tristeţe că aş pierde foarte mult dacă aş face asta.

Am lăsat foarte multe în spate. A fost un efort foarte mare să umplu golul lăsat în special de oameni. Acest lucru este cel mai evident aspect diferit de România. Cum funcţionează prieteniile – deşi pot să adaug aici şi cultura pub-urilor, care este mult diferită de ce e la noi. Eu eram foarte apropiată de prietenii mei.  Era o relaţie pe care popoarele din nord nu o pot înţelege. Să te îmbrăţişezi cu cineva, să dai un telefon şi în 5 minute să stabileşti o ieşire, să petreci foarte mult timp împreună – aici nu merge aşa – este posibil totuşi ca să fie un lucru legat de firea mea şi a celor din jurul meu.

Aici a trebuit să devin mai rece. Asta am pierdut. Am dat din empatia mea (exagerată) lucru care şi acum mă afectează în unele momente, pentru că în mine sunt acum două Marii. Maria de România şi Maria de Marea Britanie. Maria de România e mai aproape de ceea ce vreau eu să fiu, dar îmi dau seama că nu este atât de sus pe partea de educaţie. Aşa că în ţară devin Maria liberă şi expansivă, iar aici mă transform în Maria serioasă şi cerebrală.

Desigur, sper să apară o a treia Maria care să fie un mix între cele două. Cred că atunci când mă voi muta în Londra o să găsesc mediul perfect pentru a face asta.

Maria de România este un copil. Lucrurile pe care le-am făcut acolo nu cred că pot fi comparate cu experienţa nimănui din Marea Britanie. De exemplu, nouă ne place foarte mult să mergem la munte – mă luau ai mei de când nici nu ştiam să merg.

Maria de România este fericită. Este un mediu acolo care o lasă să fie extrovertă, să facă toate tâmpeniile pe care doreşte să le facă.

Maria de România este foarte empatică pentru că a cunoscut în viaţa ei foarte multe tipologii de oameni. Şi a reuşit astfel să înţelagă că fiecare om are o poveste. Maria de România este foarte zen şi foarte reuşită. Nu cred că există un loc în care să mă regăsesc mai mult, vreodată, decât în ţară. Eu mereu voi avea o speranţă că acolo e bine, oricât de mică ar fi şi oricât de sfâşiată ar fi.

Nicăieri nu o să simt că aparţin mai mult decât de România. De obiceiuri, tradiţii, cultura. Cultura de a fi aproape, de a fi extrovert, de a te lua în braţe cu lumea, de a de cunoaşte cu oricine instant.