Cine sunt eu, de unde vin și cum a fost primul contact cu Irlanda de Nord

Am luat totul ca pe o aventură, iar faptul că știam limba engleză foarte bine, m-a ajutat enorm.

Eu nu am venit în Irlanda de Nord nici din motive financiare, nici familiale. Pur și simplu am început de la un moment dat să simt prea puternic presiunea unei societăți în care nu îmi mai găseam locul.

Așa că, am decis împreună cu soțul meu să accept oferta de muncă venită din partea unei mari companii britanice care deține case de îngrijire bătrâni pe tot teritoriul Marii Britanii, cu gândul că voi veni, voi lucra un an și mă voi întoarce.

Timp de 24 de ani, am lucrat ca asistentă medicală instrumentară în Spitalul Clinic Județean de Urgenta Cluj, deci nu aveam nicio idee ce înseamnă să lucrezi ca asistent medical într-un nursing home.  Cu toate acestea, mi-am făcut bagajul și, fără a cunoaște pe nimeni acolo, m-am urcat în avion și dusă am fost.

În aeroport, în Belfast mă așteptau două surprize. Prima – bagajul de cală îmi rămăsese pe Heathrow și a durat foarte mult timp să îl recuperez. Iar a doua a fost locul unde am fost cazată. Am locuit singură într-o casa cu trei etaje, veche, neîngrijita, plină de praf și pânze de păianjeni, fără televizor sau internet, casă pe care eu o comparam cu casa bântuita din Scooby Doo.

Chiar a fost un pic ca într-un film. Timp de o săptămână nu am știut cum se numește cel mai apropiat oraș, în ce parte e, ca să nu mai vorbesc că habar nu aveam în ce direcție sau cât de departe e Belfast! Cu toate astea, nici măcar o clipă nu am fost speriată sau disperată. Am luat totul ca pe o aventură, iar faptul că știam limba engleză foarte bine, m-a ajutat enorm.

Ce fac acum și cum m-au primit irlandezii în societatea lor

Doar faptul că părinții noștri îmbătrânesc acolo fără noi lângă ei ne chinuie și ne amărăște viața.

Nici acum nu îmi pot scoate din cap versurile pe care mi le-a spus tata când ne-am văzut pentru ultima oara: „Greu e, Doamne, prin străini/ Ca desculț prin mărăcini”. O spun clar și limpede, aceste versuri nu sunt adevărate. Sau cel puțin nu s-au potrivit călătoriei mele. O să spun tuturor că tot ajutorul de care am avut nevoie – mai ales la început, l-am primit de la nord-irlandezi. Aceștia, mereu binevoitori și răbdători, mi-au explicat, arătat și învățat cum trebuie făcute lucrurile aici.

De atunci au trecut mai mult de 7 ani, cu suișuri, cu coborâșuri, cu momente frumoase, cu momente de disperare, 7 ani în care am trăit mai mult și mai intens decât am făcut-o în 24 de ani în România, 7 ani în care am reușit să trec peste orice obstacol datorită optimismului meu incurabil și a ambiției de a refuza să includ în vocabularul meu expresia „nu se poate”.

Fiica mea tocmai a aflat că este acceptată la University of Ulster să studieze management turistic internațional, soțul meu e cu noi de trei ani și lucrează ca șofer pentru Lynas, o companie care se ocupa cu transportul de mărfuri alimentare, iar eu lucrez tot ca asistenta medicală, dar în Causeway Hospital, în blocul operator, fiind, din nou, singurul cadru medical român din spital.

Am reușit sa ne cumpăram o căsuță cochetă cu o grădină frumoasă în care locuim toți trei, iar acum pot să spun că aici, în Irlanda de Nord, ne-am găsit liniștea pe care nu am găsit-o în România. Doar faptul că părinții noștri îmbătrânesc acolo fără noi lângă ei ne chinuie și ne amărăște viața. Dar ei, dragii de ei, au înțeles că am ales pentru binele copilului nostru.

De ce a pierdut și pierde România oameni de valoare, cu pregătire și experiență?

M-aș întoarce în țară doar dacă aș vedea clar creșterea respectului de sine. Atâta timp cât sistemul de valori și standardele sunt date de persoane fără nicio valoare (si aici mă refer la așa-zisele vedete tv), nu vom progresa ca națiune.

Cred că România își pierde oamenii buni pentru că acolo nu există cultura promovării oamenilor pe criterii de valoare. Totuși, cred că fiecare om, român sau de orice altă naționalitate își caută un loc al lui în care calitățile și aptitudinile îi sunt apreciate la adevărata valoare.

Eu nu pot să spun că nu am fost respectată în România în cei 24 de ani cât am lucrat acolo. Chiar am fost, dar meseria de asistent medical s-a depreciat atât de mult încât am preferat să lucrez în altă parte, unde cunoștințele profesionale și experiența acumulate de-a lungul anilor îmi permit să îngrijesc bolnavii la cele mai înalte standarde.

Nu cred că aș fi putut să fac asta în România, atâta timp cât, cel puțin în facultate, cursul de nursing era aproape inexistent atunci când am urmat eu cursurile. Aici, deși lucrez ca Band 5 nurse, adică asistentă medicală simplă, vocea mea este ascultată și părerile mele sunt luate în considerare în ceea ce privește îngrijirea pacientului.

În România, medicul era cel care decidea totul, eu eram doar un robot care executa ordinele. Da, e mult mai greu aici, responsabilitatea e mult mai mare, dar simt că îmi este apreciata valoarea, simt că fac parte dintr-o echipa ca membru cu drepturi depline, nu doar un simplu executant al unor ordine.

Poate până acum 4 ani aș fi spus că „acasă” înseamnă România, dar, din păcate lucrurile s-au schimbat. Nici Irlanda de Nord nu o pot considera „acasă” chiar daca aici visul de a avea o căsuță a noastră s-a realizat acum doi ani și chiar dacă toți colegii mei mă considera una „de-a lor”. Sunt cumva prinsa între doua lumi, ambele cu bune și rele.

M-aș întoarce în țară doar dacă aș vedea clar creșterea respectului de sine. Atâta timp cât sistemul de valori și standardele sunt date de persoane fără nicio valoare (si aici mă refer la așa-zisele vedete tv), nu vom progresa ca națiune.

Putem noi să fim de mii de ori mai deștepți/inteligenți sau mai plini de cunoștințe generale decât nord-irlandezii ( ceea ce și suntem, în opinia mea), atâta timp cât românul care „se descurcă” este considerat cel mai bun, nu există nicio șansă să se întâmple ceva bun în România. Atâta timp cât cinstea și corectitudinea sunt considerate slăbiciuni în România, nu se va schimba nimic.

Așa că,  întoarcerea în România nu mai este o prioritate acum, chiar dacă am lăsat acolo o mama și o soră.

Totuși, sunt lucruri care pun România mereu pe primul plan. Întotdeauna o să spun asta – mâncarea în Irlanda nu se poate compara cu cea de acasă. Am vizitat o mulțime de restaurante aici, dar niciodată nu am găsit gustul acela savuros al mâncării românești.