BALLYMENA, MAREA BRITANIE. Anca Bordei – absolventă de Asistență Socială în România, ajutor pentru străinii vulnerabili în Irlanda de Nord

Anca Bordei la unul dintre evenimentele Belfast Intercultural Romanian Community

Povestea mea în Irlanda de Nord a început în urmă cu 10 ani. Când eu eram în liceu, fratele meu a primit o ofertă de lucru în Irlanda de Nord, la o fabrică de pui. Inițial a venit pentru un an iar după i s-a prelungit contractul și a rămas. Eu am decis în ultimul an de facultate că voi pleca pentru că nu aveam ce să fac în țară.

Am terminat Facultatea de Asistență Socială în 2010 și aveam opțiunea de a mă angaja în sistem – salariul era atunci undeva la 1 000 de lei pe lună – sau să vin aici și să încerc ceva, orice. Am fost și norocoasă, pentru că îi aveam aici pe fratele meu dar și pe verișorul meu împreună cu soțiile lor. Spun că am fost norocoasă pentru că pentru mine nu a fost un șoc complet. Aveam familie și în România și aveam și aici, deci am avut norocul ăsta să fiu susținută.

Având nevoie de viză, atunci, pe vremea aia, trebuia să fiu studentă aici, m-am înscris la un curs de limba engleză, nu aveam voie să lucrez. Și atunci am căutat o chestie care să mă ajute să pornesc demersurile pentru viză. Așa că am găsit un job ca babysitter, doar că locuiam în casă cu familia pentru care lucram. Am reușit să fac asta cam jumătate de an, dar a fost un pic de șoc pentru că, deși în weekend mergeam și stăteam cu ai mei, în timpul săptămânii locuiam cu o familie necunoscută în casă. Era totul nou pentru mine, intrasem într-un sistem diferit. Nu a fost rău, dar eram plătită foarte puțin – doar cu bani de buzunar, să zicem.

La scurt mi-am primit viza de lucru și am început să lucrez într-o cafenea unde a fost foarte bine pentru că acolo puteai avansa. După câțiva ani am devenit manager de cafenea. Lucram foarte multe ore, tot timpul apăreau diferite probleme care necesitau atenția mea așa că am decis după o vreme să renunț. Ajunsesem în punctul în care eram hotărâtă să plec de acolo, chiar dacă nu găseam altceva de lucru.


Mama mea a fost plecată în Italia, așa cum au făcut-o mulți români. La vremea aceea, a fost taxată cu 500 de euro de o prietenă de-ale ei pentru că i-a găsit un job. Salariul mamei atunci era de 500 de euro, deci pratic ea a muncit o lună doar ca să plătească acest favor. A fost atât de șocant și mi s-a rupt sufletul. Asta într-un fel m-a ambiționat să ajut și eu, când am ajuns aici.

Una dintre clientele mele, care este și actuala șefă, mi-a oferit un job în organizația ei non-profit prin care oferim suport și consultanță tuturor străinilor care se stabilesc aici, în zona noastră, Ballymena. Asta fac și acum, partea de care mă ocup se numește bilingual advocacy. În principiu facem puntea de legătură între beneficiarii vulnerabili și organizațiile care oferă servicii gratuite. Sunt cazuri diverse – de la cel mai ușor caz – aplicarea pentru alocația copilului, până la cele mai complicate, care necesită implicarea poliției și nu numai. Ne-am lovit de toate și încercăm să le rezolvăm pe fiecare în parte. Într-un fel, chiar practic meseria pentru care m-am pregătit acasă.

Acum există foarte multă informație și e păcat să nu o descifrăm și să o punem la dispoziția celor care au nevoie de ea. De când am început jobul ăsta m-am mai specializat în câteva domenii, inclusiv în traducere, ca să pot ajuta și în felul ăsta în organizațiile lor guvernamentale, dar și pe zona asta de intermediere a rezidenței în Marea Britanie – European Settlement Scheme.

Nu mi se pare că fac ceva extraordinar. Nu fac decât să mă asigur că persoanele vulnerabile, care au nevoie de suport, au acces la serviciile care sunt oferite gratuit și la care ei au dreptul, de fapt. Practic, dacă oamenii s-ar duce și ar solicita ajutorul unui translator, li s-ar pune la dispoziție, dar ei nu știu. Informația nu este acolo pentru oameni.

Falșii “binefăcători” și proasta informare, piedici în calea integrării românilor în UK

Anca Bordei este implicată în activitățile și evenimentele pentru românii din UK.

Aici e o mare problema că există și mulți „binefăcători” care te ajută contra cost și chestia asta poate să ducă la dezechilibre financiare majore în anumite situații. Mai există și problema de mentalitate pe care o avem noi românii. Ideea împământenită este aceea că dacă ajungi aici sau în orice altă parte, vei ajunge să lucrezi ceva sub nivelul tău de pregătire. Deși suntem cunoscuți drept muncitori profesioniști și serioși, indiferent de nivelul de pregătire, noi românii nu avem încredere în noi să aplicăm la joburi potrivite studiilor noastre.

Înainte să plec din cafenea, trebuia să angajez pe cineva. Șefa mea a refuzat o aplicantă, chiar o româncă, pentru că avea un CV impresionant și s-a speriat. Nu înțelegea de ce ar fi vrut fata respectivă să lucreze într-o cafenea când ea era supra specializată pe IT. Românilor le este teamă să încerce ceva mai mult.

Pe mine m-a surprins cât de prietenoși au fost oamenii în locurile de muncă, te împing din dorința de a vedea că poți mai mult, să îți dovedească ție că poți mai mult. În cafenea, întotdeauna eram încurajată, mereu m-au trimis la traininguri în toată Anglia, asta m-a ajutat, am fost foarte ușor acceptată. Mi-a fost ușor să construiesc prietenii, să fiu deschisă față de oameni.

Noi suntem destul de închiși, nu comunicăm, ca nu cumva să știe cineva că suntem români. Și da, suntem sfătuiți să evitam anumite zone din oraș, dar majoritatea sunt în regulă și vor să afle lucruri despre tine, în special de ce ai plecat din țara ta. Am întâlnit oameni care, după ce au vizitat România, m-au întrebat de ce am părăsit țara, că e atât de frumoasă, că au fost la munte și la mare. Eu sunt logodită cu un localnic, suntem împreună de aproape 10 ani și călătorim în România de câteva ori pe an.

Deși simt că nu aparțin nici aici sută la sută și nici în România, sufletul se împarte un pic în două. Aici însă, este mai personalizat sistemul, ești tratat un pic mai omenește.

Violența în familie, o problemă luată în serios de autoritățile din Irlanda de Nord

Mi-ar plăcea sa atrag atentia asupra violentei domestice. Daca te afli într-o astfel de situație, cere ajutor, anunță poliția, ei te vor îndruma și vor trimite notificări către toate instituțiile abilitate să te ajute, indiferent că e vorba despre ajutor financiar sau psihologic.

Corupția și birocrația țin românii din Diaspora departe de țară

În momentul în care, după 10 august, când s-au unit atât de mulți oameni să meargă să își spună părerea și au fost gazați, iar sistemul a permis ca agresorii să scape nepedepsiți fără nicio problemă, ni s-a confirmat că România mai are mult până să se alinieze cu restul Europei.

Nu îmi pun problema să mă întorc în România, dar dacă la un moment dat m-aș întoarce, cred că aș învăța să accesez niște fonduri și să salvez toți câinii vagabonzi. Sunt atât de mulți, iar oamenii nu se folosesc de serviciile de castrare, de exemplu, serviciile care sunt gratuite.

Teama mea de a mă întoarce acasă este că nu m-aș putea adapta la sistemul greoi din indiferent ce domeniu. Lucrurile sunt atât de simplificate aici încât cred că șocul ar fi imens. Dacă lucrurile ar fi așa cum dorim să fie, ca afară, mulți s-ar întoarce, nu numai eu.

Taxele pe care le plătesc românii sunt foarte mari degeaba. Aici, taxa pe venit apare abia după ce ai câștigat 12 500 de lire pe an și după ce ai încasat această sumă ești taxat 20% din ce vine peste, în timp ce în țară ești taxat indiferent de venit. Și eu să plătesc un sistem care nu mă ajută în niciun fel, ba mai mult, mă încurcă, chiar și când am nevoie de un simplu document? La noi acasă mă întristează bătrânii care cerșesc pe stradă și tristețea lor. Dar nu numai a lor, tristețea tuturor oamenilor de pe stradă. Sunt încruntați și împovorați și frustrați.

Pe stradă se simte teama și neîncrederea românilor

Am trăit o situație ciudată în România. Era o bătrânică care se ajuta de un cadru pentru a merge, m-am oferit să îi duc cumpărăturile până acasă. Atunci când am ajuns aproape de ușa de la apartament, i-am simțit teama, ca și cum “îți mulțumesc dar acum mai bine ai pleca, pentru că nu știu ce intenție ai mai departe”. Oamenii sunt atât de triști și atât focusați pe partea negativă a vieții încât, dacă zâmbești pe stradă, probabil că te cataloghează drept nebună.

Asta e trist când mă gândesc la țară. Poate pentru că simți că indiferent ce ai vrea să faci, ți se pune o piedică – că e doamna care îți spune că îți lipsește timbrul de 10 lei sau că nu ai dosarul cu șină.

Ultima dată când am fost în România a fost o bucurie să văd soarele în fiecare zi. Îmi e dor și de natură. Când venim acasă avem posibilitatea de a merge și la mare și la munte, putem face ski dacă venim în timpul iernii, aici nu aveam posibilitățile astea. Zona de coastă din Irlanda de Nord este minunată dar temperaturile sunt de obicei destul de scăzute.

Distribuie această postare:

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit, sed do eiusmod tempor incididunt ut labore et dolore