Azi sărbătorim un moment unic. Este, probabil, cea mai mare realizare a neamului românesc ca proiect de ţară. Mari oameni politici, mari români, au trecut acum 103 ani peste multe diferenţe şi au făcut acest pas. Au făcut Marea Unire.

Iată că, după mai bine de un secol, suntem încă în forţă. Un pic rupţi, un pic pribegi şi, poate, un pic dezamăgiţi şi îngânduraţi. Dar suntem tot împreună.

În pieptul nostru, inima încă bate româneşte, oricât de diversă şi complexă ar fi definiţia acestui fapt. Unii suntem români pentru părinţii, bunicii şi strămoşii noştri. Alţii suntem români pentru locurile în care ne-am născut. Alţii pentru copii. Mulţi pentru limba pe care o vorbim sau pentru gustul mâncării pe care o găteşte mama. Sau poate pentru toate acestea la un loc.

Ştiu, pare un pic trist să fi fericit că e ziua naţiunii tale când tu eşti departe de ţară. Aceste mii de kilometri au durut când ne-am făcut bagajele şi încă dor acum, după atâţia ani de pribegie.

Dar tot aceste mii de kilometrii au reuşit un lucru pe care, poate, din ţară nu l-am fi simţit: ne-a făcut să ne căutăm înăuntru sufletului nostru, să găsim acea flacără a originii care să ne apropie de ceilalţi la fel ca noi. Ne-am dat seama astfel că suntem mulţi. Şi că putem fi uniţi. Că putem fi o comunitate. Că putem fi şansa întregului neam al nostru de a demonstra lumii întregi cine suntem şi ce putem să devenim.

Acum, la atâţia ani de la Marea Unire, nu sărbătorim numai un gest (extraordinar ) din trecut. Este mult mai mult decât atât! Acum, la fel ca an de an, menţinem vie flacăra speranţei. Aceea că dintre noi sau dintre copiii şi nepoţii noştri vor ieşi acei oameni speciali care vor reda României şi românilor un gest istoric.

Care va fi acest gest istoric, rămâne de văzut (şi de sperat).

La mulţi ani, România, la mulţi ani români, oriunde v-aţi afla!

Echipa Romania in UK.