Lungul drum din Făgăraș în Lisburn, UK.

Problema a fost că în Ungaria mi-au spus că nu mă lasă să iau avionul, pentru că sunt român și îmi trebuie bilet dus-întors. A fost prima dată când mi-am dat seama de reputația românilor în străinătate, chiar dacă eu eram un copil. Toate astea s-au întâmplat pentru că pașaportul meu era românesc.

A fost prima dată când mi-am dat seama de reputația românilor în străinătate. Toate astea s-au întâmplat pentru că pașaportul meu era românesc.

Prima dată când am plecat din România aveam 18 ani. Știam de dinainte cu 2 ani că voi pleca la studii în străinătate, așa că pe întreg parcursul claselor a unsprezecea și a douăsprezecea pe care le-am terminat în România m-am pregătit intensiv pentru plecare. Am venit aici în Irlanda de Nord pentru studii teologice la Queen’s University în Belfast.

Știu acum că pentru tânărul Nick de atunci a fost un șoc. Aveam 18 ani și era prima oară când ieșeam din România. Părinții m-au dus la autobuz. Am plâns un pic și am spus la revedere. Încerc să îmi aduc aminte… Sunt mai mult de 20 de ani.

Plecarea a fost alegere personală. Voiam să beneficiez de studiile cele mai bune, să am pregătirea cea mai bună. În 1999, pregătirea teologică protestantă nu era de un standard foarte bun în România. Și singura mea opțiune a fost să mă pregătesc în afara țării. Inițial, planul a fost să mă întorc după studii și să aplic în România ceea ce am învățat afară.

Drumul a fost complicat, pentru că a trebuit să plec din Ungaria – pentru că nu erau zboruri directe către Irlanda de Nord. Am luat autobuzul din Cluj până în Ungaria. Problema a fost că în Ungaria mi-au spus că nu mă lasă să iau avionul, pentru că sunt român și îmi trebuie bilet dus-întors. Pentru că studiile erau programate pentru 2 ani, colegiul meu mi-a luat bilete doar dus pentru că nu aveai efectiv cum să iei bilete în avans pe 2 ani.

Eram pentru prima dată în afara țării. Cu două bagaje – unul cu haine și unul cu cărți. Habar nu aveam ce să fac! Autoritățile ungare voiau să mă trimită înapoi acasă. Mi-a venit atunci o idee să mă duc să vorbesc cu reprezentanța companiei aeriene. Le-am explicat lor: ,,Uite, eu plec student, cursul  e de doi ani de zile, nu pot să cumperi bilet dus întors pentru că e imposibil”.

Mi-au cerut documentele – scrisorile de la facultate, cele de recomandare, tot! A fost prima dată când mi-am dat seama de reputația românilor în străinătate. Toate astea s-au întâmplat pentru că pașaportul meu era românesc.

În momentul în care au văzut toate documentele mi-au dat drumul să plec în sfârșit. Din Ungaria am zburat în Olanda și de acolo la Belfast. Aici m-au așteptat prietenii și toți cei care m-au sprijinit în drumul meu, în special să îmi obțin viza.

România din amintiri, România din prezent și România din viitor sunt diferite, dar sunt mereu în inima și mintea mea

Nick Șerb alături de cei trei copii ai săi, toți născuți în Irlanda de Nord

Dar nu exclud posibilitatea ca lucrurile să se poată schimba la un moment dat. Adică, în mod teoretic, motivul pentru care m-aș întoarce în România ar fi dacă ar exista o implicare activă în binele societății de acolo. Să aduc schimbare, să mă duc cu experiența și cultura acumulată aici.

România este un subiect foarte emoțional pentru mine. Deși am plecat de mult și viața mea e aici, nu am uitat niciodată că sunt român. Când am plecat în 2006 pentru a mă stabili de tot aici nu a fost ușor. Dar am știut de la început că ăsta e scopul vieții mele. Am știut de la început că nu va fi ușor dar am știut că asta e cărarea pe care Dumnezeu mi-a dat-o și așa am reușit să fac pasul ăsta fără niciun regret.

Acasă am fost 7 frați – 5 fete și 2 băieți. Doar fratele cel mai mic e în România. A studiat în Scoția și a decis să se întoarcă, pentru că nu s-a acomodat aici. El este dovada că nu toți suntem făcuți să ne placă în străinătate. Daniel a ales să se întoarcă și e foarte bine –  are succes, bani, o viață liniștită. A clădit lucruri în România, și-a făcut viața în România. Văd acest lucru la mulți dintre români – vin aici, în Marea Britanie, își adună un fel de buget, apoi se întorc.

Dar asta e decizia și destinul lui. Eu cred că scopul meu este încă aici.

Nu cred că condițiile de viață ar fi factorul decisiv atunci când mă gândesc la întoarcerea acasă. Pentru mine, cel mai important este să am un scop. Eu știu acum că scopul meu este aici. Activitățile mele s-au dezvoltat aici.

Dar nu exclud posibilitatea ca lucrurile să se poată schimba la un moment dat. Adică, în mod  teoretic, motivul pentru care m-aș întoarce în România ar fi dacă ar exista o implicare. Să aduc schimbare, să mă duc cu experiența și cultura acumulată aici.

Am trei copii. Două fete și un băiat. Abigal are 11 ani este brunetă. Eliana are 8 ani și e blondă. Nathaniel are 8 și e roșcat. Am toate culorile. Din nefericire, programul pe care îl am – doar ca scuză – vorbim foarte puțin românește. Faptul că mama este britanică face ca limba de comunicare între noi să fie engleză. Dacă ar fi o școală aici, i-aș duce la această școală, pentru că mi-ar plăcea și mie și lor să învețe românește.

La întâlnirile familiei vorbim română. Cel mai mult. Dar și engleză, mai ales pentru soția mea care nu prea înțelege. Vorbim română mai mult pentru părinți și engleză pentru cei care sunt căsătoriți cu englezi sau americani.

Tradițiile din casa mea sunt o combinație. Soției îi place mâncarea românească. Băiatul meu, când vorbește cu bunicul din România îi spune, invariabil, să îi aducă salam de vară, pufuleți și pufarine… Mie îmi plăceau când eram copil ciorba de cartofi și ciocolata de casă. Când am ocazia, le mănânc cu plăcere și aici.

Acum 3 ani am fost cu fetele la casa părintească, am fost la Castelul Bran și le-am explicat istoria. Am fost la cetatea Făgărașului, unde am crescut. La fel și cu băiatul meu, la fel și cu soția. Mi-a plăcut și am vrut mult să vadă locul unde am crescut și copilărit, unde am jucat fotbal, unde am fost la școală. Practic, locul de unde vine tata. Crescând în Țara Făgărașului, având munții mereu lângă, am fost mereu atașat de ei. Așa că de câte ori mergem, facem tabere, mergem în Bucegi, pe Transfăgărășan. Ieșim cu cortul.

Diferențele dintre România și Irlanda sunt mari, dar am fost mereu deschis la adaptare.

Sunt două sisteme și culturi foarte diferite. Crescând în România, autoritățile locale le vedeai foarte birocratice, în spatele unor uși închise.  Aici e foarte diferit. Autoritățile locale, politicienii sunt angajații oamenilor. În cultura lor, fiecare om din oraș are dreptul să fie în contact cu membrii din consiliul local, cu primarul. Ei pot suna oricând să ceară o întâlnire cu primarul.

Ritmul vieții de aici este foarte rapid comparat cu viața mea trăită în Făgăraș. Viața este mai alertă, sunt mai multe responsabilități. Mama, când vine aici, spune asta, că i se pare că lucrurile aici se întâmplă mai repede. Când o ascult, îmi dau seama că este posibil ca în România viața să îți dea mai multe posibilități de petrecut timp pentru tine.

Probabil că la început am crezut și eu la fel. Dar cred că în timp te integrezi și totul devine mult mai ușor.

Ca o paranteză, pentru că este un moment al amintirilor: Dacă ar fi să îi dau un sfat lui Nic de acum 20 de ani i-aș spune probabil un lucru pe care mi l-aș fi dorit să îl fi făcut mai repede este să fiu arbitru de fotbal. M-am implicat în sport mult prea târziu. Îmi vine să râd acum… dar, serios. I-aș spune să nu se grăbească. Au fost multe decizii pe care le-am luat în grabă. Am lucrat într-un ritm super alert. Aveam un nivel de stres extraordinar. Practic, stăteam la lucru mereu. Mi-am dat seama după 10 ani că sănătatea mea a început să cadă, mă îngrășasem foarte mult și eram foarte stresat. Sfatul meu pentru Nick de acum 15 ani este să aibă grijă şi de el. Nivelul de implicare este mare oricând, dar trebuie să ai grijă de sănătatea ta mentală, să nu te grăbești. Tot acest stil m-a costat mult în materie de sănătate. Dar, în ultimii cinci ani am reușit să recuperez.

Când am plecat din România cineva mi-a zis: ,,Nick, dacă vrei să ai succes trebuie să înveți să fi deschis, flexibil, să afli lucruri noi, să fii sensibil”. Și asta a fost principiul meu – întotdeauna am vrut să învăț lucruri noi, să mă adaptez, să fiu flexibil.

Am venit la Colegiul Teologic într-un mediu foarte internațional. Eram 27 de națiuni reprezentate în Colegiu. Eram singurul român. Primii doi ani am încercat să profit de situație, să învăț cât se poate de mult. Și am fost foarte silitor – în doi ani am făcut materiile pentru 3 ani. Am fost așa și pentru că sunt român. Românii muncesc foarte mult. Sunt foarte ambițioși. Am lăsat în urma mea o impresie foarte bună.

Probabil, acceptarea pe care am avut-o a avut mult de a face cu deschiderea pe care am avut-o eu în a mă integra.

Sunt două sisteme și culturi foarte diferite. Crescând în România, autoritățile locale le vedeai foarte birocratice, în spatele unor uși închise.  Aici e foarte diferit. Autoritățile locale, politicienii sunt angajații oamenilor. În cultura lor, fiecare om din oraș are dreptul să fie în contact cu membrii din consiliul local, cu primarul. Ei pot suna oricând să ceară o întâlnire cu primarul.

Am văzut acest lucru aici. Toate autoritățile caută să apropie toate organizațiile care au impact asupra oamenilor. Îi apropie și încearcă să ajungă astfel la problemele reale ale oamenilor. Eu am fost inclus imediat în acest mecanism.

Autoritățile de aici sunt mereu deschise către cetățean, iar dacă vrei să ajuți comunitatea, ai tot sprijinul din lume.

Sunt 110 mii de locuitori în Lisburn. În ultimii ani s-au stabilit aici câteva sute de români.

În momentul în care am venit aici acum 15 ani, scopul meu nu a fost doar să mă integrez în comunitate. Ci și să îi cunosc pe oameni într-un mod foarte personal. Comunitatea care ne înconjoară are probabil cam 10 mii de locuitori. Încet, încet, începi să îi recunoști, oamenii încep și ei să îți recunoască fața, să îți cunoască numele. Și așa, au început să se clădească relații. Relații cu funcționari publici, consiliul local, primar, membrii din parlamentul local, din parlamentul Britanic – din Westmister.

Pregătirea pe care o am e mai diferită decât cea pe care o are un pastor de obicei. Am o diplomă în psihologie, pot să ofer suport personal, consiliere psihologică pe diferite teme. Relațiile pe care eu le-am construit cu autoritățile locale includ medicii de familie, psihiatrii.

De exemplu, dacă o familie din comunitate are o problemă cu depresia, primul punct este aici. De aici, noi decidem dacă putem să ajutăm personal sau decidem dacă dăm referințe la un medic de familie sau la alte organizații de suport.

Din nefericire, în 15 ani am experimentat tot felul de situații – violență domestică, sinucidere, tot felul de probleme.

Sunt multe familii de romani în Lisburn, pentru că este foarte aproape de Belfast și mulți merg să lucreze acolo. Comunitatea este de câteva sute de români. Am reușit să mă conectez cu mulți dintre ei, cel mai mult datorită ajutorului pe care pot să îl ofer. Vorba se duce foarte repede. Românii au auzit că este un pastor român care oferă ajutor. Și așa am ajuns să cunosc tot mai mulți.

Partea de ajutor comunitar pe care o desfășurăm aici în birou este mai mult suport personal. Membrii din comunitate, indiferent de ce background au, indiferent de problemele pe care le au, în momentul în care au o problemă vin la birou și găsesc aici pe cineva cu siguranță.

Sunt multe motive – au nevoie de sfaturi în privința căsniciei, în privița sănătății lor, sfaturi spirituale. Sunt situații în care au nevoie de o semnătură, de ceva ca un fel de notariat. Deci orice cuprinde suport comunitar.

Eu am și atribuția de a identifica diferite documente. De exemplu, carnet de conducere, pașaport, certificat de naștere. În momentul în care au nevoie de o scrisoare de recomandare pentru un job, de recomandare pentru un act medical, eu analizez și mă ocup.